Ma aflu intr'un punct al vietii mele in care simt ca ma voi schimba foarte mult. Toate framantarile mele anterioare erau doar praf pe care mi'l aruncam in ochi singura, fara ajutorul nimanui. In toate scrisorile catre tine, pe care le'ai luat in serios, nici eu nu stiu de ce, erau atat de infantile, aveam pretexte, scuze pentru orice ziceam, faceam sau indrazneam. Ce patetic, recunosc, dar acum ma privesc in ochii acestia frumosi, caprui, sinceri si vii precum simt in fiecare clipa si'mi dau seama ca tot ceea ce sunt, voi deveni, voi ramane, depinde de mine doar. Tot ceea ce voi regreta, va fi din vina mea, iar tot ceea ce voi alege sa experimentez si sa integrez in personalitatea mea va fi pentru ca aleg calea aceasta.

Voi evita sa mai fiu evaziva, voi spune direct si cu sufletul deschis totul; voi simti totul, fara a ma bloca intentionat intr'o alta depresie creata de mine. Devin femeie,ma schimb de la o zi la alta; este o senzatie uimitoare, de exaltare, de nerabdare… Dar, am observat ca reusesc doar pentru ca nu mai analizez chiar totul; sunt sigura pe mine, pe farmecul meu, pe inteligenta mea. L'am cunoscut intr'un club si m'a fermecat cu obraznicia, insistenta si zimbetul lui. E dulce, nebun si... ma doreste. Nu am acceptat sa ma culc cu el, era prea repede pentru mine, apoi mi'a zis ca are o prietena. Atunci parea sa conteze, dar azi nu mai este chiar asa. Oare gresesc? Am avut intotdeauna principii solide, inca de mica si mi'am promis ca nu voi dori un alt "ocupat" sau un barbat insurat, nu e moral, nu e corect. Dar observ ca viata ma provoaca mereu sa incalc aceste reguli. Ce e mai grav? Sa'mi pastrez gandirea morala si sa rezist tentatiilor sau sa ma las dusa de val si sa nu gasesc pretexte pentru a ma simti apoi vinovata? El are 19 ani, eu aproape 17. Spunea ca o iubeste, dar nu concepea , poate, sa nu ma aiba. Era doar ambitia lui, spiritul specific masculin de'a dori tot mai mult ceva ce nu i se ofera? Cum gandesc barbatii, de fapt?
sunt pregatita sa renunt la "virginitatea" pe care am crezut'o o virtute
Mi'a marturisit ca ma place din ce in ce mai mult. E sentiment la inceput sau e doar activitatea intensa a hormonilor lui razvratiti? Te intreb toate acestea din curiozitate, dar nu sunt cruciale intrebarile mele, ca alta data. Nu mai depinde, nu mai simt ca ar avea o prea mare importanta. Simt asa, calm si firesc si puternic cum am curajul si disponibilitatea de a'mi manifesta afectivitatea pentru el, chiar daca doar pentru o "noapte". Ma simt atit de libera, parca mi'ar fi crescut aripi acolo unde altadata erau doar brate incatusate, inlantuite. Acolo unde sufletul se ingemaneaza cu gandul, lumea exterioara cu a mea, interioara. Ma simt pentru prima oara o fiinta cu mine insami, cea descoperita. Nu ma mai intreb daca ma accepta, daca ma place cineva, nu mai cobor privirea cand ceilalti par altfel. Eu sunt mult mai altfel decit ei [ele]. Nu voi face nimic, niciodata la intimplare. Orice clipa traita e o decizie luata cu cateva clipe inainte, inconstient uneori, dar sincer. Am sentimentul ca, daca imi voi urma mereu intuitia, glasul inimii, cu o gandire limpede, onesta fata de mine insami, voi fi fericita si implinita. Eu cred ca o persoana inteligenta poate gandi si simti cu limpezime, concomitent, fara a gresi decizia luata drept consecinta. Tu ce crezi, mi'as pierde inocenta sufleteasca astfel sau doar mi'as elibera mintea de toate aceste intrebari stupide pe care ti le adresez mereu? Nu mai vreau sa intreb, sa mi se descrie, sa mi se explice viata, vreau sa o cunosc personal, cu dureri si cu impliniri, cu bune si rele, iar daca ramane linga mine, sa ridic privirea, sa inspir aerul dulce al vietii, sa inchid ochii, sa'i deschid si sa merg intotdeauna mai departe, dar numai inainte, cu mandrie. Ceea ce vreau este sa nu fac lucruri rusinoase, regretabile. Ei, vezi ce paradoxala sunt? Sa'mi pastrez mandria intacta.
Poate sexul sa schimbe o persoana intr-'atat incat sa devina alta? Nu vreau sa am atitudinea unei fete usuratice pentru ca sunt destule. Si, totusi, am incredere in mine ca voi fi aceeasi mereu, doar putin mai hotarata si mai sigura decat am fost pana acum. Am dreptate? Cred atat de mult in mine, in sinceritatea mea, iar pastrind'o stiu ca nu voi avea regrete. Ma schimb de la o zi la alta. Vreau tot mai mult si atat de mult…! Traiesc cu o foame permanenta de ceva, aflat undeva, aproape. Imi vad viitorul asa cum l'as dori, cum mi l'am, dorit mereu. Sunt o visatoare si totul pare o iluzie, dar de ce nu renunt la nimic daca pare imposibil? Pentru ca nu este imposibil. Intensitatea si implicarea - iata doua cuvinte care ma caracterizeaza, ma definesc. Poate de aceea si atatea palpitatii, atatea emotii... dar ce bine este asa! Cand rad, rad cu sufletul reflectat in ochii luminosi, cand sant furioasa sar scantei in jurul meu, cand oamenii au incredere in mine si se bazeaza pe mine, ma simt reala mai mult decat oricind. Dar si cand supar pe cineva, cand se intristeaza din vina mea, se prabuseste totul in jurul meu daca este cineva destul de apropiat. Mai am de muncit la caracter, sunt cam rece uneori. Dar nu'mi este teama de nimic, in sfarsit! As vrea mult sa stiu parerea ta despre toate balivernele mele, oricine ai fi tu, ai contribuit la schimbarea mea, ai imbunatatit cate ceva.