Mi'ar fi placut sa nu mi se fi intamplat nimic astazi, daca adevarul poate fi considerat o intamplare, in sensul ca il cunosti atunci cand nu te astepti deloc si, odata cunoscut, descoperi nefast ca te'ai înselat pe tine, din nou. Cunoasterea adevarului te asaza inevitabil în conditia sinceritatii: adimiti ca pana la cunoasterea respectiva ai fost fie ignorant absolut, fie inselat recuperabil. Sau cautator pierdut, debusolat in chip relativ. ...Astazi, am inteles ca a doua varianta imi corespunde daunator: Am iubit un zeu, un barbat caruia ii datorez nenumarate poezii, zeci de pagini scrise ce dezvaluie chipuri - ale mele şi ale lui - nebanuite - nici de mine, nici de el. Am iubit un barbat pe care l'am cautat neobosita in nenumarati barbati si pe care am crezut ca, în sfarsit, l'am intalnit. Am iubit un barbat alaturi de care timpul meu inceta sa mai fie timp. Am iubit un barbat ce m'a impins cu dragoste spre alta singuratate: unic si fericit chip opulent. Dar, vai!, m'am inselat. Nu ma asteptam ca adevarul transfigurator sa se preschimbe instantaneu in iluzie desfiguratoare. Aceasta metamorfoza desteptatoare s'a consumat repede, dar, paradoxalmente, ea a durat destul - cat sa'mi dau seama de murdaria veche si bine ascunsa a privirii care, candva, m'a sedus. Ce ciudat: privirea de care te indragostesti e privirea pe care ajungi sa nu o mai iubesti, de care te desparti definitiv. E privirea pe care, acum, nu vrei decat sa o uiti... spre binele cui? Al niciunuia! Al nimanui!

[Cât de adânc e zâmbetul prietenului, atunci când el te exprimă! Fericirea celuilalt nu e de neînţeles decât dacă ea nu reuşeşte să se prelungească în noi, decât dacă fiinţa noastră nu se deschide, măcar o dată, pentru a fi locuită de zâmbetul celuilalt. Prietenul te zâmbeşte!] Constantin Noica